semnat un criptid adevărat

 

mereu ai vrut să ai parte de aventură;

până la urmă de ce frumusețe

mai simplă și mai mare

poate avea parte un om

după iubire?

puteai să fi avut parte de aventura vieții tale

dacă te-ai fi făcut vânător de monștri;

să fi obținut trofeul suprem

dac-ai fi știut mai devreme

că tocmai pe umărul tău

își odihnește creștetul

cea mai grozavă orătanie.

rețeta fericirii

 

singura rezoluție de anul nou

a fost să renunți la tulburarea

de alimentație

după ce te-ai înfometat

mai sever ca niciodată

în săptămâna crăciunului

te-ai ținut bine de atunci

ai fost tentată de foarte puține ori

să cazi din nou acolo

chiar și după o carantină petrecută

cu bunica îndopându-te până la vomă

chiar și după revenirea acasă

în urma căreia au început să clipească

din nou pe cântar

cifrele greutății maxime

și așa, ieri, 28 martie,

s-au făcut 3 luni și 26 de zile

de când nu te-ai mai înfometat deloc

și 13 zile de când s-a despărțit

de tine

azi, 29 martie,

se face o zi de când nu te-ai

mai înfometat deloc și

14 zile de când s-a despărțit

din nou de tine

acum ia-o de la capăt

un stomac emaciat ar fi

doar un gol în plus.

nu pot să dorm

 

doamnelor și domnilor

astăzi învățăm să scriem din tristețe

și căutăm între timp pe google

cele cinci etape ale doliului

deși au trecut doar două săptămâni,

mă regăsesc deja în primele trei

iar piticii strânși grămadă

în cutia mea craniană

aplaudă cu patos:

ce repede îi merge mintea!

dar totuși au trecut doar două săptămâni

de când învăț să scriu din tristețe

îmi ies și poeziile și lacrimile

care cum pot

cu exaltarea părăsirii unui

vapor în curs de scufundare

într-o barcă de salvare

e unul dintre puținele

coping mechanisms sănătoase 

în care mă arunc din ce în ce mai des

cu pofta unui copil ce prinde

un leagăn liber în parc

poezia și plânsul, prieteni

mă plimbă de mână între ei

ca doi părinți ce încă se iubesc

polaroid

 

mai știi că trebuia să plecăm
și te-am pus să rămâi nemișcată
câteva secunde în tocul ușii
așa cum erai în clipa aceea
cu dragostea încălzindu-ți obrajii
zâmbetul și ochii tăi sobele pe care dorm
toate pisicile mele
părul îți era încă roșcat încă lung
și am vrut să stai așa 
ca să mă uit bine la tine
să mă uit atât de bine încât să te văd
exact așa cum ești
și să nu te uit vreodată.

It's so hard to forget pain, but it's even harder

to remember sweetness. We have no scar to

show for happiness. We learn so little from peace.

văduva veselă

te plâng la fiecare amintire

ca și cum ai fi murit

și nici măcar la pușculița

în formă de lebădă roz

pe care mi-ai făcut-o cadou cândva

nu mă mai pot uita

dar sunt fericită

Zita îl numește proces de doliu

e prima dată când chiar ne desprindem

deci acum aștept să mi se sincronizeze

conștientul (care abia așteaptă cuvântul platonic)

cu subconștientul (care se îneacă și se târăște

și geme cu amigdale arse după tine)

știi toți aduc vorba de tine
și când află ce s-a întâmplat

li se deșiră inima de compasiune
le apun ochii-n pomeții pleoștiți
de tragismul arhetipal al desfacerii și
desfacerii și desfacerii 

iar tot ce pot să fac

e să smulg de undeva

un râs luminos și o glumă

veniți, dragilor, și așezați-vă palmele
pe umerii mei
odihniți-vă creștetele proaspăt spălate
pe rădăcinile mele crescute
și țineți-mă strâns în bobocul ăsta
tânăr al milei

până se desface piersica asta râncedă

de tot

necrolog ornitologic

 

1. să le aperi

eram mică și alergam țipând
să sperii ulii ce pândeau deasupra grădinii
în diagramele venn ale unor morți premature
câte găini n-am găsit fără cap
prea grele de la dragostea bunicii
să poată fi cărate spre ceruri

2. să le plângi

eram mică și alergam țipând
tata împușcase o gaiță
să nu cumva să ne ucidă puii de găină
mi s-au prins de fiecare geană
penele albastre ale bietei

spânzurate de sârma pe care atârnau

hainele la uscat

a rămas acolo mult și bine

macerându-se în propria putoare

la gleznele verii

3. să nu minți

eram mică și alergam țipând
toți puii de găină fuseseră uciși de coțofene
în ziua în care tata m-a făcut
mincinoasa familiei.

îi ridica din iarba crudă de picioare,

în buchete.

unde i-a cărat n-am văzut,

mi se încețoșaseră ochii

de vină

4. să țipi și să alergi

eram mică și alergam țipând

cățeaua legată în lanț prinsese

puica mea preferată

și-acum o sfârteca cu vervă

turbată de singurătate

confetti somatice celebrându-i

evadarea de la splin.

a fost prima și singura dată când,

strigând după ajutor,

mi-a ieșit pe gură numele tatei

>

să le aperi, să le plângi, să nu minți,

dar să țipi și să alergi, copile

ferește-le și ucide pentru ele ;

să moară au voie doar la mâna grea

a stăpânului

ale cărui degete ocrotitoare

leagă picioare cu sfori de rafie

înnodate în fundițe

înainte să taie capul.

primește, doamne, jertfa asta

ia ce-ți întinde mâna asta groasă

de călău

îți pun un suflet înapoi în palmă

iar tu-mi îndeși promisiunea

zilei de mâine între dinți.

flux de conștiință

am început să-mi scriu din nou
poeziile în telefon
așa cum făceam când scriam
despre tine la începuturile noastre -
aici iți poți observa draga mea
ciclul vieții de muză contemporană.
ajung de unde am plecat
tot cu tine de mână,
tot cu florile pe care nu reușeam
nicicând să ți le cumpăr
sub braț

dragostea mea pentru tine
stă adunată-n săculeți de ceai
cumpărat de la magazinul naturist
o cutie lichen de piatră ultimul raft doamna
daca e doar 5 lei dați-mi-o atunci
și pe aia de mătasea porumbului

ce n-aș da să-i fi putut spune vânzătoarei
că i le fac cadou iubitei mele de 8 martie
două cutii de ceai
două volume de hemingway
noi două împreună acum?
no fucking way.

de cealaltă parte a oglinzii totuși
există un univers în care chiar poți fi acum
iubita mea
în care vânzătoarea îmi zâmbește
cu ochi strălucitori de șoarece
între rafturile suprasaturate
când îi spun cât de mult te iubesc,
de cât de mult timp te iubesc

dar las universul ăla acolo
e doar o baltă limpede în care
uneori privesc
în care înfig uneori
vârful crengii

o duceam bine de tot
până să menționeze cineva
că ne-am desprins iarăși
o duceam bine de tot
până să te vad azi ieșind din supermarket

chiar și-asa, de la spate, plecând
erai atât de frumoasă
erai cea mai frumoasă
și am plâns tot restul zilei
până la interfon

dar de mâine sunt bine.
nu vor mai fi săruturi
ne vom îmbrățișa doar la sosire și plecare

știu ce e de știut, și înțeleg.
dar într-o zi, poate vom trece
prin oglindă.

noi

noi n-am fost ca ei
noi nu ne-am scrijelit numele pe piatra
granuloasă a zidurilor căminului cultural
nici nu le-am scobit prin păduri
în scoarța mestecenilor traseelor turistice
ca Romeo și Ildi
ca Roxi și Paul
noi nu ne-am scris numele
nici măcar în poezii

și îți cunosc mâinile bine dar
nu cum și le cunoșteau ei
experți ai transpirației palmelor
bălăngănite prin parcuri
așezate pe coapse în restaurante
pe funduri la petreceri;
nouă ne citeau vrăjitoarele liniile vieții
în camere cu obloane trase
ni se-ncovoiau degetele-ntre ele
sub mesele cafenelelor
ca unor amanți longevivi
picioarele ni se căutau
cu grație stângace de balerin orb

să cred că tu o să mă
mai cauți vreodată?
în numele lui dumnezeu
spune-mi dacă are rost să mai cred
acum în ceva.

rigor mortis

o singură zi n-am fost acasă
o singură zi și tocmai atunci a plouat
când am ajuns am alergat la țarcul
din mijlocul grădinii
m-am grăbit să duc toți puii încă
vii în cotețe
pe restul a mai dat ploaia
a mai tropăit puțin furtuna
peste pântecele mici și moi 
ca niște ochi închiși
iar cu unul dintre ei, nici viu nici mort
am fugit înăuntru și i-am suflat viață nouă
cu foehnul
doar ca să moară la o săptămână
înecat în bolul cu apă.

crescând la sat înveți să mori,

draga babei

în cuibul de șoareci din spatele
coșului de gunoi
în cuibul de iepuri
golași și-nțepeniți de frig și foame

în gâtul urduros al câinelui otrăvit

în gâtul noduros al copilului singur.

numai atunci

 

în șopron miroase a praf și a rugină
acolo ți-am arătat coșul de paie în care
mă legănau când eram mică
și-n care acum se-ntind uscați de somn
puii de pisică
atunci a fost singura dată când ai
privit ceva cu blândețe

când ai zâmbit cu drag

i-ai mângâiat atent și mut,
rozariul vertebrelor arcuindu-se
sub degete de brută

și-apoi ne-au privit:

saliva ta într-a mea,

două mâini strângându-se

în semn de pace

până la sânge

-

 

încă o seară în care las capul pe spate
și-mi bag degetele-n gură
de dorul tău