băiat fin

 

și uite

bărbatul care se dădea la mine în copilărie

când venea să joace cărți și table cu bunicu

a murit de covid

din piersica necoaptă

a buricului ieșit în afară

va da colț o umbră frunzoasă

peste cimitir

își vor face cuib în ea

toți porumbeii care i-au ieșit

pe gură

să-ți fie țărâna ușoară grasule

sper că dac-ajungi acolo jos

să nu te bată nimeni la table

ți-a fost destul pedeapsă

toată viața

poftă bună

 

mama e cea mai fericită în zilele de post

când scuza de a nu mânca

e sfântă în sfârșit și pentru alții

‘despre ce o să vorbești cu psihologul?’ întreabă

‘despre tulburarea mea de alimentație’ zic

‘cum adică’

și i-am elaborat, pentru prima dată

iar singurul ei răspuns a fost

‘da, dar câteva zile ții regim’

mama face mereu comentarii

despre fizicul altor persoane

de parcă ar fi cel mai important și interesant

lucru de pe pământ

‘nu ți se pare că s-a umflat?’

‘asta e mai slabă decât mine?’

‘îți place mai mult corpul ei sau al ei?’

păi nu știu mamă,

mie-mi place corpul tuturor

mai puțin al meu

când mă scrutezi din cap până la tălpi

cântărindu-mă din ochi

să nu cumva să mă fi îngrășat de ieri

poiata poeților #1

 

cu tata am băut prima dată

două sticle de țuică

ieri când am aflat

c-am luat bacul

azi am deschis șampania pe acoperișul vecinei

să i se scurgă și ei pe streașină

câteva pahare

să fii sănătoasă florico

mersi că m-ai meditat

să-ți culeagă nepoții plecați

toate căpșunile diasporei

să-ți gătească soțul bucătar

toate pitoancele patriei

ascund sticla după canapeaua sfârtecată

de ghearele pisicilor

la care-am făcut alergie

de cât de mult le iubesc

miau

 

ce se-ntâmplă-n patul tău

rămâne și în al meu

zile la rând după,

uneori săptămâni

nu-i ceva rău, mie-mi convine

să simt că împărțim măcar cumva

același pat

cu fiecare sărut pe care 

mi l-ai dat vreodată

dumnezeu m-a lipit mai tare de el ;

la bucurești vom avea în sfârșit patul nostru,

va fi micuț modest dar

destul de mare încât să-ncăpem amândouă

cu el moțăind pisicește-ntre noi

poveste de adormit copiii

 

cândva am să plec

și de-acolo și de-aici

cu tine-n spate

îmi voi tăia părul cu o sabie de teracotă

și vom porni la drum

nu plânge;

va crește lung și laminat.

te voi înveli cu el noaptea

să nu răcești

îți voi împleti din el coșuri groase

în care să te legeni sub lună

pe drum se vor lipi de el

toți gândacii copilăriei mele

se vor face cristale de ambră

pe care să le joci între degete sub soare

când te va obosi călătoria

să nu-ți fie teamă 

căci șuvițele astea vor încătușa

gleznele oricui ne va sta în cale

îi voi izbi de pământ

îi voi trage-n adâncuri

ca o naiadă ale cărei vene

le-ncălzește iubirea pe care

ți-o port de când lumea

să nu-ți fie teamă vreodată

vom ajunge în siguranță

exact unde trebuie

până atunci să ai încredere

în secerile tălpilor mici

și în busola mea de barză

să știi că dimineața

îmi sădesc după urechi

trandafiri și levănțică

să-nflorească seara pentru tine -

afundă-te în scoica

gâtului meu cald

și adormi fără grijă

niște amintiri bite-size

 

prima 

tata mă poartă pe umeri

îl simt mai înalt decât îl știu acum

sunt tunsă băiețește și am părul

rar și fin ca de pisică

așa cum îl au copiii mici

afară miere și aur

un lan de grâu, un deal,

maci înfloriți

a doua

apartamentul în renovare

stau în tocul ușii și-mi privesc

părinții strigând unul la altul

într-o cameră plină de boarfe

ce urma să fie dormitorul meu

din muntele de nimicuri aruncate

mai țin minte doar uscătorul de haine

și-o bicicletă mov

a treia

mă culc în dormitorul lor

pe marginea patului, lângă mama

în bezna nopții deslușesc numai

galbenul palid al îngerului

agățat de perete

a patra

țin minte cana cu elefanți

și craniile de pisică de pe

rafturile cu cărți

dar amintirile mele sunt încurcate

știu doar c-atunci când

m-am întors acolo

aveam haine de pat cu prințese

abia cumpărate de la metro

pijamale noi, candelabru cu zână

un bec în formă de ou ochi

și plasmă pe perete

era un sentiment bizar dar liniștitor

de claustrofobie

ca atunci când te acoperi

într-un pat de hotel

cu plapuma proaspăt spălată

și grea de inerția clipei

pășisem într-un glob de cristal

cu miros de haine de păpuși

și plastic cald

de l-aș fi scuturat s-ar fi-nfoiat în el

confetti roz strălucitoare

nu mai țin minte când s-a spart

și nu știu dacă un om ar trebui

să uite atâtea

5 mai

 

ieșisem la o plimbare cu amici cu care

acum nu prea mai țin legătura

să vizităm câmpul pe care

aterizau uneori avioane mici

încercuite de salba mlaștinilor

rămase dintr-un lac cândva frumos

era o zi însorită

pacienții ospiciului din apropiere

își pasau absenți mingea în micul teren de fotbal

scâncind și făcându-ne cu mâna

din spatele plaselor înalte de metal

apoi ne-am întors în oraș

și m-am gândit c-ar fi drăguț

să te surprind cu feliile de pizza

pentru care am fost prea plină

am căutat numele satului tău pe maps

și radu a tăiat bezna subțire

luând curbe, gropi, și bălți

cu viteza găurii de vierme

așa am intrat în lanul de porumb

și-așa aș fi putut muri cu câteva luni

înainte de-a-mplini 18 ani

înainte de-a-ncepe să te iubesc

înainte de-ancepe să trăiesc:

râzând în hohote

cu pizza râncedă în poală

și manele salvate pe stick date la maxim

'nu te-am auzit în viața mea

râzând atât de tare'

a zis cristina în timp ce curățam mașina

de pământ deja întărit și buruieni

'cred că cel mai mare argument pe care

îl poți avea împotriva fricii de moarte

e faptul că ajunși în fața ei,

o acceptăm'

ai zis tu la un an distanță

când am murit amândouă

draga

 

cât ești de minunată

tu nu ai vrut nicicând să vezi

te-aș fi hrănit numai cu supă de leurdă

și la desert doar cu sirop de stele verzi

poemul celui mai sincer gând

 

visez că locuim amândouă în bucurești

ne întoarcem la mine după o seară în oraș,

puțin amețite dar cu fericirea revederii

strânsă-n pungile de sub ochi

mai discutăm una alta,

doar sunt multe de vorbit

două vieți de vorbit

mai râdem până în poziție fetală

așa ca-n vremurile bune

îți fac un ceai lângă o gustare târzie

și mă-ntrebi

‘acum că nu mai stă nimic între noi

vrei să ne mai dăm o șansă?’

saudade

 

în urmă cu câțiva ani mi-ai trimis

o piesă de ed sheeran

‘uite, asta nu-i așa de rea’ ai zis

acum o aud printre raioanele

supermarketului la care mergeam

cel mai des cu tine

și din fața vitrinelor cu covrigi

mă privește fix o colegă de-a ta din liceu

care știa dintotdeauna c-am fost împreună

mi-am dat seama devreme că

nu are rost să mă ascund de tine

că universul te va scoate din

fiecare buzunar în calea mea

oriunde aș păși în orașul ăsta

care duhnește a formol și-a fericirea noastră

vina noastră că am botezat fiecare colț de stradă

cu numerele de la pantofii

ce pășeau mereu în sincron

mereu ancorați la două inimi siameze

acum mă urmărește amintirea unor morți

ce împărțeau lumină trotuarelor

ca două felinare

după ce mi-am terminat cumpărăturile

am mai hoinărit puțin printre conserve

în caz c-aveai să vii

dar n-ai venit

așa că am plătit produsele de post

‘mulțumesc, o zi faină’ i-am zis casierei

și-am pufnit în plâns când s-a deschis ușa

școala de corecție a denisei ștefan #1

1.

tălpile mele sunt lungi și roșii

au coborât în ele

vinișoarele bunicii

furnicături de zahăr

ea crapă tableta de glucoză

eu trag pe nas tot ce-a mai rămas

alb prin casă

2.

îmi era somn și

căutam ceva ce visam de mică

am deschis dulapul bunicii cu limba

ca s-o scot fără zgomot

din matrioshka amintirilor sale

când am ajuns la ea i-am gustat

mâinile grunjoase

metalul săbiilor mici

cu care ne îmbracă

3.

de mâine mă dau bătut

vreau să mă trântesc în iarbă,

să mănânc doar cartofi și năut.

m-am săturat de întrebări

voi lăsa cuvintele celor ce

cred că au găsit răspunsul

pe treptele viitorilor șomeri

cei ce știind secretele universului

vor muri goi, săraci, la fel de proști

ca ieri.

bine-ai revenit unchiule Arfid

o zi fără să mănânc

de atât a fost nevoie să revină pe bune

și să nu vrea să mă mai lase

acum trebuie să mă forțez

și când o fac mă dor toate

mâncarea nu-mi mai oferă

nici o plăcere

creierul recunoaște gustul

că ar trebui să fie bun,

chiar foarte bun

dar nu simte nimic

burger vegetarian cartofi pai onion rings

totul la 22 de lei

angel number, un chilipir, ce să nu-ți placă

și uite c-o luăm de la capăt

iar mănânc

doar ca să nu mor

dreamy hazy pink

 

în tavan am bătut un cârlig

ca s-agăț de el baldachinul

sigilat de un deceniu în punga

în care l-am cumpărat

când eram copil

așteptam ziua în care

aveam să rămân singură acasă;

când tu aveai să-mi treci pragul

iar eu să îl scutur de praf

pentru tine

ziua aceea ne va aștepta la rândul ei

pentru totdeauna

și poate la fel și cele-n care

îți tai pâinea prăjită în formă de triunghi

în fiecare dimineață

în care reușim să vedem

toate filmele românești de pe netflix

în care dansăm în sufragerie

împiedicându-ne de dragostea

unei pisici pătate

zilele astea rămân la loc sigur

în punga de plastic

în care respiră încă roz și greu

baldachinul

încă te iubesc nebuno

 

'asta-i fata mea'

mi-ai spus cu câteva ore

înainte să se schimbe totul

lumea îți dă drumul la mână

atunci când ți-e mai dragă

te lasă să cazi să-ți fluturi

membrele cu disperare

până găsești ceva de care

să te prinzi fără să-ți sfâșie

palmele

nici nu mai ridic roleta dimineața

când se întrevede printre spațiile libere

promisiunea unei zile frumoase

au trecut deja primele zile

însorite de primăvară

și doare mult prea tare să știu

că nu le pot împărți cu tine

că nu pot nici măcar să-ți

vorbesc despre ele

de ce nu m-ai înșelat?

de ce nu te-am urât?

de ce nu ne-am plictisit una de alta?

doamne, ar fi fost atât de simplu.

o pedeapsă, două pedepse, substantiv feminin

 

azi m-a sunat bunica

și am mințit pentru prima dată după mult timp

când m-a întrebat dacă am mâncat

da, am zis. am mâncat un sandwich

și buza a început să-mi zvâcnească

cele două jumătăți ale frunții să se comprime

e frumos afară azi? zice

da, zic. e soare

abia atunci îmi dau lacrimile și inchid

mi-e dor. acum,

pe măsură ce încep să mă simt tot mai rău,

pot să recunosc că tânjesc

după lunile în care singurul spațiu gol

singurul spațiu muribund din mine

nu era cel lăsat de tine

ci caverna unui stomac subnutrit

și atât.

e simplu când ți-o faci

cu mâna ta

și e dificil să discuți.

nimeni nu înțelege tulburările astea

în afară de specialiști sau persoane care le au

nimeni nu vrea să înțeleagă de ce

există un confort în a face foamea

în a vedea cum se-ntind orele

după o dimineață inocentă în care

pur și simplu nu ți-a fost foame

cum se fac tot mai late,

tot mai familiare

și parcă n-ai mai mânca deloc

acum că deja începe să se lase seara

parcă nu mai are rost

să-ți respecți promisiunea

făcută de anul nou

pentru că acum ceva din tine s-a rupt

s-a sucit și s-a blocat acolo

fosila unui corn de inorog

ce-ți smulge câte-un pumn de lacrimi

de fiecare dată când mișcările tale

îl mută puțin din loc

când îl împing mai adânc

în rană

m-am entuziasmat

când mi s-au încețoșat ochii,

când am simțit golul metalic al stomacului

umflându-se și dezumflându-se

deschizându-se ca o scoică

din nou după atâta vreme

în sfârșit devenise reală

devenise fizică absența ta

voiam să mă scufund în ea

să mă pedepsesc așa

până când trupul mă va durea

mai tare decât sufletul

atunci voi putea în sfârșit

să mă suport