două vise.

voiam să scriu despre tine de ceva vreme,
dar am așteptat pân-am simțit că îngheață
tot ce am înăuntru
așa c-am decis să scriu despre voi când
organele mele cristalizate
erau pe cale sa pocnească.

v-am visat.
ea a fost prima.
atâta lumină.

mergeam pe un drum de țară și câmpul era
scăldat în verde crud, tăcea liniștit în lumina moale
în globul nostru de cristal lăsat la soare
cerul era curbat deasupra perfect matematic
dacă-l atingeai cu unghia i s-ar fi auzit sticla,
poate s-ar fi disipat și norii
de la zgomot, de la tremol
îi țin minte.
era o liniște de moarte

râdeai mult, pășeam așa de aproape
ți-am zis ceva drăguț
te-a distrat, m-ai înghiontit
străluceai, vibrai
erai lumina pe care mi-o amintesc de când eram copil
leagănele galbene
roata
curtea în care nu aveam voie
căldura trotuarului în drum spre casă
florile de corn
narcisele
balonul în formă de iepure
erai aceeași lumină.

acum nu mai ești nimic.


pe el l-am visat după ce am ținut
un cristal în mână.
l-am sărutat și a ajuns sub mine.

nu știai ce faci, te-aș fi putut strivi chiar acolo
din frica ta nu picura nicio urmă de erotism
dar îmi erai drag,
și-am simțit cât de tare îți bătea inima
când brațul meu a ajuns deasupra ta

am simțit cât de tare bătea a mea
în stația de autobuz
când ai coborât din al tău
de cealaltă parte a drumului.
vârfurile degetelor
întuneric
luminile farurilor în ploaia bălților
pași mari
mâini lungi
când ai traversat speram să vii la mine
dar știam c-o vei lua în cealaltă direcție
așa că te-am privit plecând
și am plâns
și am crezut că ești ceva

dar nu ai fost nimic.