blondele și comunismul se țin de mână când îmi calcă inima-n picioare

am scris cea mai lungă poezie a mea
despre o fată pe care nici n-o cunosc.
am muncit la ea o săptămână
și când am terminat mi-a migrat
un întreg continent de pe inimă
s-a desprins de ea ca o plagă veche și dus a fost.
am scăpat! ce bine c-am scăpat de tine.

luni se așează în fața mea în amfiteatru
cu părul altfel decât de obicei,
înnodat la spate ca o cunună de paie.
simțeam pulsând spre mine mirosul îmbâcsit
de vară sau de primăvară sau de nu știu ce
și mi s-a înnodat stomacul
într-o cunună de asta e, o luăm de la capăt

ningea din luminile ecranului
cu raze roșii 
și lipindu-se de ea,
pâlpâiau închis deschis
cu fiecare schimbare de cadru.
mă uit la ea și plâng.

pe ecran revoluții anticomuniste
pe retină paie uscate
amândouă brutale, amândouă deloc necesare
dacă lucrurile ar fi început altfel.

sângele celor care au strigat și s-au târât
și-au arătat cu degetul
îmi alunecă de sub pleoape
dar tu ce rost ai când îmi întorc privirea spre tine?
nu ne vorbim. nu te cunosc. nu te iubesc.
atunci cine ești tu să-mi arzi obrajii?

nici acum nu înțeleg ce-ai fost.