cândva curând nirvana

anul trecut Jane a înghițit sâmburele unei caise

și a crezut c-o să moară:
prima oară când i-a rămas în gât,
apoi când a alunecat de-acolo
spre locuri mai luminoase.
'e ceva înăuntru', a zis
'unii sâmburi au otravă înăuntru, se
crapă și curge-n stomac'
n-a murit, 

nu s-a otrăvit.

i-a luminat stomacul o zi și o noapte:

prin piele, prin haine, prin pături

ca un cuib de licurici.

ca ochiul lui Dumnezeu.
peste câteva zile din gura și din nasul ei
au apărut vârfurile subțiri ale unui vlăstar.
s-au întins fragede până s-au ciocnit de
coloana infinitului, 
iar cerul a tremurat puțin și 
ele-au dat muguri calzi din catifea albastră.

vocea infinitului e un clinchet metalic,

pielea sa o plăcuță de fontă.

prea la sud. te-au ocolit din greșeală, 

dar timp mai este.
până vor da de tine îți voi da și eu de cap,
crengile vor crește groase, mai vânjoase,
cât să mă pot cățăra de-aici trasând
bolta cerului peste ocean și peste

jumătatea veselă a continentului.
voi ajunge la tine odată cu vârfurile unui cais
sădit în cea mai pură dragoste,
răsărit din cea mai albă lumină.

de unde pasiunea, dorința, și așteptările

nu există,

și nici alte plăceri masochiste ale

mozaicului de vicii 

care, deasupra jumătăților de creștet,

roiește nesfârșit în cununi de spini 

cu miros de pepene.