blondele și comunismul se țin de mână când îmi calcă inima-n picioare

am scris cea mai lungă poezie a mea
despre o fată pe care nici n-o cunosc.
am muncit la ea o săptămână
și când am terminat mi-a migrat
un întreg continent de pe inimă
s-a desprins de ea ca o plagă veche și dus a fost.
am scăpat! ce bine c-am scăpat de tine.

luni se așează în fața mea în amfiteatru
cu părul altfel decât de obicei,
înnodat la spate ca o cunună de paie.
simțeam pulsând spre mine mirosul îmbâcsit
de vară sau de primăvară sau de nu știu ce
și mi s-a înnodat stomacul
într-o cunună de asta e, o luăm de la capăt

ningea din luminile ecranului
cu raze roșii 
și lipindu-se de ea,
pâlpâiau închis deschis
cu fiecare schimbare de cadru.
mă uit la ea și plâng.

pe ecran revoluții anticomuniste
pe retină paie uscate
amândouă brutale, amândouă deloc necesare
dacă lucrurile ar fi început altfel.

sângele celor care au strigat și s-au târât
și-au arătat cu degetul
îmi alunecă de sub pleoape
dar tu ce rost ai când îmi întorc privirea spre tine?
nu ne vorbim. nu te cunosc. nu te iubesc.
atunci cine ești tu să-mi arzi obrajii?

nici acum nu înțeleg ce-ai fost.

am obosit. am încercat.

e unu dimineața și vreau să cred că e târziu
am ajuns să mă uit cu ochii pe jumătate închiși la
instagramul lui alex velea și,
surprinzător, nu simt dezgust
ci doar o nostalgie pe care n-o pot înțelege.
mă forțez să stau trează dintr-un fel de demnitate stupidă
ce altceva să fac, simt cum viața mea închide câte-un ochi
cu fiecare noapte în care adorm înainte de 12,
ca un păianjen pe moarte
și, dumnezeu știe, are destui ochi
dar și nopțile în care mă culc la ore decente devin
din ce în ce mai multe.
ce sexy e să fii pe jumătate inconștientă
deschid camera frontală pentru câteva secunde și
nu merg mai departe
asta e, așa-mi trebuie
arătam mult mai bine în mintea mea și mai bine rămâneam acolo
cu părul nespălat și răvășit îndesat sub
gluga unui hanorac cu vreo trei mărimi mai mare
pentru un clișeu complet, dar eșuat.

să scriem și despre cei pe care nu-i iubim

o nu, vine înspre mine
o doamne, s-a pus lângă mine
râde mai mult decât de obicei,
și e mai fragilă, mai sinceră
o fi din cauză că tocmai azi, în cea mai rece zi
de pân-acum, nu-și poartă paltonul
ce-i cu bluza asta
disting umbre de verde printre cusături
ce frumoasă e bluza asta
i se vede pieptul, clavicula
ce delicat și inocent, părul scurt e o minune
mai ales când e dat după urechi
ce frumoasă e
într-o altă lume soarele s-a prăbușit în
partea dreaptă a nasului ei, acolo.
da, acolo, mai sus de nară
acum l-am văzut și eu strălucind în 
întunericul amfiteatrului, luminile ecranului
fața palidă verde gălbuie
părul alb verde gălbui
ochi maladivi, holbați, mari, veseli
pot să jur că i-am văzut uitându-se la buzele
mele în timp ce vorbeam
dar cum să vorbesc cu ea? asta nu sunt eu,
simt că am noroi în gură
și un ghem de ață-ntre plămâni de când
imaginea ei mi-a alunecat în spatele ochilor.
credeam că pur și simplu mi se pare frumoasă
dar uite, e aici lângă mine, tăcând și străvezie
își sprijină cotul pe brațul fotoliului
și simt cum își roade unghiile cu coada ochiului
dar când se-apleacă să-mi spună ceva,
creierul mi se scurge până undeva în stomac
și tot ce reușesc să-i răspund sunt regrete imediate
eu știu că sunt mai mult decât un râs scurt și stânjenit
dar să fim serioși, ea nu știe
probabil și ea e mai mult decât o fată frumoasă
dar