văduva veselă

te plâng la fiecare amintire

ca și cum ai fi murit

și nici măcar la pușculița

în formă de lebădă roz

pe care mi-ai făcut-o cadou cândva

nu mă mai pot uita

dar sunt fericită

Zita îl numește proces de doliu

e prima dată când chiar ne desprindem

deci acum aștept să mi se sincronizeze

conștientul (care abia așteaptă cuvântul platonic)

cu subconștientul (care se îneacă și se târăște

și geme cu amigdale arse după tine)

știi toți aduc vorba de tine
și când află ce s-a întâmplat

li se deșiră inima de compasiune
le apun ochii-n pomeții pleoștiți
de tragismul arhetipal al desfacerii și
desfacerii și desfacerii 

iar tot ce pot să fac

e să smulg de undeva

un râs luminos și o glumă

veniți, dragilor, și așezați-vă palmele
pe umerii mei
odihniți-vă creștetele proaspăt spălate
pe rădăcinile mele crescute
și țineți-mă strâns în bobocul ăsta
tânăr al milei

până se desface piersica asta râncedă

de tot