azi m-a sunat bunica
și am mințit pentru prima dată după mult timp
când m-a întrebat dacă am mâncat
da, am zis. am mâncat un sandwich
și buza a început să-mi zvâcnească
cele două jumătăți ale frunții să se comprime
e frumos afară azi? zice
da, zic. e soare
abia atunci îmi dau lacrimile și inchid
mi-e dor. acum,
pe măsură ce încep să mă simt tot mai rău,
pot să recunosc că tânjesc
după lunile în care singurul spațiu gol
singurul spațiu muribund din mine
nu era cel lăsat de tine
ci caverna unui stomac subnutrit
și atât.
e simplu când ți-o faci
cu mâna ta
și e dificil să discuți.
nimeni nu înțelege tulburările astea
în afară de specialiști sau persoane care le au
nimeni nu vrea să înțeleagă de ce
există un confort în a face foamea
în a vedea cum se-ntind orele
după o dimineață inocentă în care
pur și simplu nu ți-a fost foame
cum se fac tot mai late,
tot mai familiare
și parcă n-ai mai mânca deloc
acum că deja începe să se lase seara
parcă nu mai are rost
să-ți respecți promisiunea
făcută de anul nou
pentru că acum ceva din tine s-a rupt
s-a sucit și s-a blocat acolo
fosila unui corn de inorog
ce-ți smulge câte-un pumn de lacrimi
de fiecare dată când mișcările tale
îl mută puțin din loc
când îl împing mai adânc
în rană
m-am entuziasmat
când mi s-au încețoșat ochii,
când am simțit golul metalic al stomacului
umflându-se și dezumflându-se
deschizându-se ca o scoică
din nou după atâta vreme
în sfârșit devenise reală
devenise fizică absența ta
voiam să mă scufund în ea
să mă pedepsesc așa
până când trupul mă va durea
mai tare decât sufletul
atunci voi putea în sfârșit
să mă suport
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu