poem de sărbători

ziua sfântă de crăciun

fac curat și

mă înfometez

am stat cu mama la telefon,

mi l-a dat și pe tata

după ce am terminat de vorbit

o înjură că nu a stins lumina

când a ieșit din cameră

sfânta zi de crăciun și

fac curat

am șters mobila de praf

am pus haine la spălat

am aspirat dezbrăcată

fereastra e larg deschisă, copii

lăudați-vă și voi mântuitorii

cu mugetul aspiratorului

cea mai sfântă zi din an și

masa de crăciun e gumă de mestecat

de la lidl

am zis să-mi păcălesc creierul

am zis să văd cât mă ține

crăciun fericit dragii mei

anul ăsta sunt singură departe

ați băut vin fiert, am băut ceai verde

v-ați făcut poze lângă brad,

eu lângă calorifer

să simt și eu

căldura sărbătorilor

lucruri negre și lucioase

vara cândva

și-un țăruș între plămâni

în el mi-au prins rădăcini jumătate din

vasele de sânge

și-a plesnit abia în patul tău

am făcut lucruri negre și lucioase

în genunchii mei sau

peste ai tăi

legată de pat sau de picioare

cu șosete curate în gură

și ochi rugători sau obraznici

apartament cu 3 camere

vizavi cămin de bătrâni cu mai multe

prin ferestrele mari ale dormitorului

o femeie în vârstă mă vede dezbrăcată

ea în fotoliu fumând

eu cu obrazul lipit de sticla aburită

și brațele încrucișate sub sâni, pe pervaz

înainte și

înapoi

degete în gură

degete

sub gură

lucruri negre și lucioase

două femei, două sticle între ele

privim una la alta

cum ni se scurge viața pe geamuri

ca roua

-

  

nu mai lua înapoi tot ce îmi dai

pe el aș vrea să-l păstrez

pentru o vreme

nu ține pentru tine limba lui deznodată

și coastele deschise

plămânii doi fluturi

a trecut multă vreme

de când mi-a tors ochiul minții așa

înainte de culcare

pisică-ntre păturile dimineții

respirând mic

                      moale

                                cald ~

nu-mi mai smulge din brațe

lasă-mi-l o vreme

20 de metri pătrați pe lună

20 de metri pătrați în scoția

și-n ochi blândețea unei mânăstiri

nu mă mai smulge din brațe

am lăsat în urmă

un bulgăre din pântecul soarelui -

cât inima lui bate, a mea o să iubească.

memoir

 

mama îmi spunea că pot să-mi dau seama
cât de inteligent e un bărbat

după cât de mari îi sunt urechile

tata a fost un bărbat inteligent și

directorul școlii în sat

știut de toată lumea

iubit de toată lumea

îl strigau domn director chiar și după

petrecerea de pensionare

tata m-a învățat șah

am uitat

m-a-nvățat table

am uitat

știi ce-mi amintesc?

dulapul în care mă lăsa să m-ascund

nokia 1100 pe care mă lăsa să

joc snake

plăcinta cu cartofi pe care mi-o cumpăra

din piață

cămașa galbenă

pălăria de paie și

mirosul de transpirație

părul pieptănat după o tunsoare nouă sau

ciufulit după un pui de somn

alunița de lângă ochi și

lumina din glas

că plângea mereu de drag când îmi dădea bani

și mâzgâlea pe portretele din revistele cu

integrame

că adormea cu emisiuni politice pe fundal

și înjura urât când pierdea la cărți

că-și scuipa în palme înainte să prindă de volan

și-și seta mereu telefonul pe silențios

din greșeală

c-a fost acolo când m-am îndrăgostit

prima oară dar

n-a apucat să mă vadă la 18 ani

nici să plângă de bucurie când am intrat la facultate

și eu n-am apucat să-i frâng inima

luând avioane spre altă țară

nici să i-o fac la loc spunându-i la telefon

ce-am mai făcut și

când mai vin acasă;

s-a frânt singură

și nu s-a mai făcut la loc

știi?

că făcea cea mai bună omletă

și cele mai reușite ciuperci prăjite

că striga câinii pe numele greșite

că era singurul care de ziua mea

mă trăgea de urechi

manifestare

mătasea părului

pământiu și lins de soare

iarba stepei ăsteia

fină ca o pernă din satin

vreau să adorm între rădăcinile ei

rumegându-i țărâna din care se înalță

să mă trezesc în craterul cicatricii

de pe obrazul tău drept

să-mi încleștez degetele de marginile ei

și să mă-mping afară

strângând în pumni puțin mai mult din tine

decât știam înainte

pielea lună alabastră

cu obraji netezi și

mâini de bibelou

din cauza ta

mă descompun zilele

vedere

 

uneori ard pentru tine precum copita unui țap negru

alteori îmi amintesc că nu te-aș vrea de fapt vreodată

era furtună și-am ieșit să privim valurile

pe vârfurile stâncilor m-am ridicat pe vârfuri

mâna ta mi s-a lăsat jilavă și rece între coapsele-ncinse

sub fusta udă din tartan

sub ochiul lunii

sub umbra foișorului

mașinile veneau vedeau plecau

așa vreau să mi te amintesc

indecent și dornic

închinându-mi apă de ploaie-ntre picioare

din ea să răsară și să cânte

trompeta îngerilor

mmm

 

nu-mi era permis,

dar tânjeam demult

așa că am vârât degetele-n punga cu bomboane

și-am ajuns să țin în palmă o galaxie lipicioasă

și-n ochi lumina boltei vițelor de vie.

m-am înecat legănându-mă-ntr-o zi cu soare

și când spirala a înțepenit în gâtul mic,

un ochi hipnotizat și dulce a privit în mine

lăcrimând înăuntru câteva esențe pure -

alb roșu

alb roșu

Puica a oprit balansoarul;

mi-a-ndesat două crengi noduroase până-n faringe

îi simțeam pulsul tropăind prin vârfurile degetelor

și după un tatăl nostru recitat în minte,

a descleștat din mine sânge și zăpadă

au apucat să se scurgă în mine câteva esențe pure,

în prima zi de primăvară -

alb roșu alb roșu.

au rămas și au născut între pereții ăștia

tot ce e frumos și flamabil.

nokturnă

 

visez

sesam deschide-te

lasă-mi dragostea să năvălească înăuntru

să te inunde cu vervă

dă stânca la o parte.

visez

s...deschide-te

lasă-mă să îngenunchez pe pulpele tale

să le scald în cele mai violete flăcări

dă emisfera asta toată

la o parte.

visez

deschide-te.

din geneză

 

mi-ai dat foc prima dată

de zilele orașului

în căsuța cu tobogan.

îți clocotea pântecul

aburii se adunau în crăpăturile buzelor

mă acopereai moale, trupul tău o prelungire a lunii

săruturile tale prăjituri fierbinți de sărbători

și chipul meu între razele degetelor tale

și dumnezeu în suflul tău cald ca obrajii unui somn adânc

în junghiul din pântec

în ochii pe care nu-i văd dar îi simt.

viscerele au pocnit s-au topit

năvălind din pelvis cu spaimă-ntr-un bazin de lumină

~

scurgându-se printre scândurile micii construcții

~

cristalizându-se-ntr-un lac cu nume de sfânt.

inima mea mică;

mi-ai dat viață și m-ai speriat de moarte.

am fugit de-acolo și, în aceeași noapte,

cineva fusese-njunghiat în același parc, în aceeași beznă;

din el a curs carmin și tânăr regretul meu

de iepure.

~

florica era aproape surdă
aștepta în fiecare zi
pe banca din fața casei
privea ca și cum toată liniștea lumii
s-ar fi ascuns în ea de frică

zâmbete triste și blânde
cuvinte stoarse în scâncete răgușite
poarta casei cânta prin plămânii ei sfărâmicioși
baticul i se legăna în vânt
ca un steag funerar

în curtea femeii ăsteia am văzut
viermi mocnind în pântecele puilor
scuturându-i de viață după moarte

cândva demult

când eram copil.

Lale

am iubit-o
urlam la amurg și la lilieci lângă lanul de porumb
privind una în ochii celeilalte când
ne opream pentru câte o gură de aer purpuriu
sub tălpile noastre vibrau domol greierii
blana ei sclipea ca o beteală deasă

cățeaua aia purta numele unei femei
dintr-un serial turcesc
a ucis toți iepurii într-o sâmbătă
și toate găinile-ntr-o duminică

așa că au forțat-o în dubă când
nu erau copiii acasă

și-au lăsat-o la marginea pădurii undeva departe
între cimitir și groapa de gunoi
în câteva zile a găsit drumul spre casă
s-a retras în șopron printre furci, coase și
role de sârmă ghimpată
ca să moară demn
pe același pat de paie
unde cândva născuse

încăpere neguroasă, numai șoareci.
rodeau, se zvârcoleau
în butoiul cu porumb.

speranță

veșnicia s-a născut la sat
și tot acolo va muri
în fiecare an dumnezeu îi ia câte un pui
îl bagă-n sac și îl aruncă-n criș

cândva îi îngropa în lanul de porumb sau
lângă gardul vreunui vecin
problema era că începeau să prindă rădăcini
și creșteau la loc crăpând pământul și cerul
cerul și pământul
puii infinitului

atunci ia-o iar de la capăt că na
a dracului veșnicie, ce să faci cu ea
dacă o alungi se întoarce
dacă o omori se preface
mereu gestantă mereu în călduri,
câmpurile dau rod și femeile nasc
doar pentru că le leagănă ea
sub stele

adam și eva

am crescut lângă adam și eva
am șezut cu ei la povești serile
pe banca strâmbă de sub prunii mereu mici
mereu șubrezi și
eva se ridica uneori să tragă de pe șosea
leșurile găinilor pe care le lovea mașina

îi salutam cu sfințenie
pe adam când trecea țeapăn pe bicicletă
pe eva când venea legănată și-ndesată
de la biserică
eu știam că el dă cu bâte și blesteme după
câinii care-l latră
eu știam că ea își blesteamă păsările
după ce le îmbie și le hrănește cu drag
chiar dacă zâmbește mereu cu vioiciune,
doar sunt dintr-o apă și-un pământ

eva mi-a dat cândva un pui de pisică
peste gardul de sârmă ghimpată
în clipa în care l-am atins, l-am iubit
și-apoi i-am arătat lumea
eu i-am dat un pui de iepure

l-am botezat și l-am privit ultima dată

printre gratiiile ruginite ale cuștii

acum știu că l-au ucis și l-au mâncat
știu că au ucis copilul învelit în
mătasea unui covor de frunze 
cu ochi lucioși și largi ca două lacuri
tectonice

ești stearpă, eva
nu ți-a fost milă?

robert

vecinul meu robert s-a născut
cu o zi înaintea mea
cu părul mai negru și pielea mai albă
vaci bune acasă și 
două piciorușe de broască înnodate la gleznă

odată când încă era câinele legat în lanț
a venit la mine-n grădină și mi-a arătat
tatuajul lui dintr-un pachet de gumă;
un cap de mort arzând pe încheietura subțire.
'e marfă, nu?' a întrebat cu gura până la urechi
și nu am înțeles dar am zâmbit
și de atunci nu l-am simțit vreodată mai aproape
nici măcar când l-am îmbrățișat
în seara în care am decis să-l iubesc

în fine au trecut mulți ani de-atunci
n-am scos niciodată mai mult de două trei vorbe
îl văd trecând drumul puțin adus de spate
îl văd tăind mărăcinii din ogradă
placid și impasibil,
fără să mă privească vreodată înapoi
el mereu a fost timid
el mereu a avut delicatețea unui silf
și o tristețe depărtată, blândă.

tot ce e prezent în chipul lui e doar de la distanță
zâmbetul ușor strâmb,
pielea lunară
ascuțimile feței, ale dinților, ale ochilor negri
în liniște
în hipocamp
aș vrea să îi văd chipul din nou,
și mâinile frumoase
vreau să-l seduc să îl usuc și să-i dau viață
cândva când mă voi naște din nou;
cu o zi înaintea lui,
să-l pot prinde din urmă
să-i pot trage vălul cenușiu
de pe umeri.

robert s-a născut cu o zi înaintea mea
și nu era ca toți ceilalți.
s-a născut la un număr distanță
dar nu i-am călcat vreodată pragul
și pe banca din fața casei lui nu m-am
așezat niciodată.

poem de dragoste

câinele lui robert mi-a lăsat cățeaua gravidă
trăiau o iubire interzisă străjuită de
bâte, țipete, și garduri de lemn
la câteva zile l-a lovit o dacie și a murit
la câteva săptămâni cățeaua a pierdut sarcina
și la sânul ei îndoliat a început să sugă un motan
adus de pe stradă

păsări-lăți-lungilă

aerul toamna e ceva soios și rece,
ca un limax după ploaie;
blând, tăcut, și hialin.
cândva sfărâmam pietre una de alta
în fața casei și strângeam
colbul în grămăjoare.
pe atunci începutul și sfârșitul lumii
se încălecau mai des;
cel puțin așa se simțea
cel puțin așa mirosea
după ploaie.

râsul vecinului care își bătea uneori femeia
e și el ceva soios și rece.
eram afară cu dana după ploaie
găsiserăm broaște printre frunzele mucede sub nuc
găsiserăm broaște printre frunzele mucede sub nuc.

când îl văd ceva din mine încă tresare
în ochii și-n zâmbetul lui de drac sclipește
veselia tâmpă și vicleană a băieților de la țară
în ochii lui subțiri și negri
se leagănă pământul umed al copilăriei;
dens, lucios,
ca apa de pe fundul fântânii.

cândva plouase.
și prinsesem broaște în căușul palmei.
ofrande pentru tați și dumnezei.
dacă mă gândesc acum,
tot ce mi-a respirat vreodată în palmă
s-a născut și a murit tot acolo.

o zi o seară

cum respira briza mării sub tălpile noastre
deasupra cerul topit în aproape ploaie aproape seară
uite c-am trecut de mlaștini și de ferigi
pași pe poteca de lemn nisip nisip
de-o parte și de alta iarbă fibroasă, blondă
încâlcită-ntre scaieți și potârnichi
pășim pe cărarea ciungă a unui titan
și briza e rece și
respiră sub tălpile noastre, pulsează greoi
ridică pământul ca pe o burtă prea plină
de sus plaja se vede ca amintirea altcuiva
și valurile îngheață în timp sub lumină
vreau să alerg pe mare în urma mea să se ridice praful
să se frângă uscate cioburi de vopsea
să-mi taie tălpile să dea sângele să pângăresc marea
ziua călduț, noros; lumină doar din milă uneori
apoi ochi juliți de vântul asfințitului cu
blândețea unei bestii care-și linge rana
că atât e de frumos
atât e de frumos
să sorbim amurgul ăsta rece cu brațele-nnodate
și carne vie-n pantofi

seară și șerpi din asfalt
și dealuri și arbori subțiri
cheryl lynn, felinare, noi singuri 
apoi strada, oceanul, mașini
și lumini
și lumini
și lumini
și lumini.

-

m-am uitat la valhalla rising
și m-a excitat mads mikkelsen viking
pe la jumătate am oprit filmul și mi-am
dat voie să mă masturbez gândindu-mă la tine
pentru prima dată

417220

breach the double glazing of the balcony
smell the dew glimmering under communist street lights
leaded glass neatly spread on the highway
and frogs and crickets and other odes of the night.

there is a place where every car that cuts the 4 am molasses heads to
see their headlights dilate when they take that turn near the
rood of the village - the eyes of a gargantuan cat
that blind and mute and turn you inside out
like a glove
until your head pulsates with only light, only once
like the beam of a beacon
then the night holds its tongue further.

every car that kisses the asphalt of the witching hours
leaves an open portal behind until
its gust is heard no more:
front of the house
edge of the road
the limp, putrid fence ;
bounded by twin walnut trees, a world splits open.
a murky, oozing wound between
two glowing halves of an eggshell.

jump in, jump out.
I know where every car that cuts the 4 am molasses heads to.

poem despre un motan

ce simplă e viața când amândoi iubim pe altcineva
ce simplu e totul când nu vrem unul de la altul nimic.
pace eliberatoare
revelații peste revelații
carne peste carne.

o îmbrățișare prelungă în
mareele calde ale platonismului
sunt în siguranță cu tine.
nu mai vreau să ies de sub
penele tale pricăjite, amorțite
negre la umbră albastre la soare.
mai ține-mă așa
sau așa
sau aruncă-mă în toate părțile
și fă-mi din nou cafeaua mea preferată
cafea rece, de benzinărie
ca picioarele mele între picioarele tale.

am atâtea lucruri pentru care să îți mulțumesc,
probabil n-o să știi niciodată.
până îți spun mai lasă-mă să-mi murdăresc 
șosetele pe podeaua jegoasă a bucătăriei
sau pe podul balconului,
unde se scurge noaptea prin conducte
și ochii mei prin ai tăi
în ceva febril și mut și sacru.
mă cuprinde groaza când văd cum
se deschide cerul.

om frumos, un aiurit
oriunde mergi, o mică orchestră după tine
oriunde stai, cerul încă albastru al nopții deasupra ta.
imperfect, patetic uman
ce tandru să nu mai trăim cu scurta iluzie că
simțim ceva mai mult decât dolce amicizie -

mai cumpără-mi pepene galben sau
niște rennie pentru când mi-e rău
mai împrumută-mi hanoracul tău când e frig,
șapca ta când e soare,
iar eu îți voi da din lumina mea în continuare.
e înduioșător ca uneori să trăiești simbiotic
e înduioșător să fii surprins.

//
nisipul mișcător al
canapelei tale și
nesfârșit tehnicolor;
aș vrea să vedem
tot ce poate
smulge ceva
din noi sau
arunca ceva
înăuntru:
//

am văzut knife + heart datorită ție și
m-am umplut de atâta iubire încât
întreg universul s-a comprimat și s-a fracturat și
s-a scurs în mine
până când în urmele tălpilor mele s-au
adâncit bălți violet heliotrop din care a
crescut la loc întreg holocenul, pas cu pas,
pâlpâind nebulos și lipicios și
aburind a must proaspăt.
câtă iubire, câtă lumină
pentru suflete purtătoare de
scoici, perle
stalactite, stalagmite
de ambele sau de niciunele:
am descoperit că prea puțin îmi pasă,
și nicio divinație nu m-a eliberat vreodată
mai mult.

iubesc deplin tot ce-ai deschis în mine.

scrisă-n jurnal pe taxi

doi corbi negri,
două turturele albe:
semne, minuni, viziuni.
soare scobit dintr-un vers zaharin,
mângâie-mi fața și părul ud,
ține-mă-n căușul palmei
până apun luminile semafoarelor,
pleoapele trecătorilor.

briza metalică a tunelului îmi face avansuri,
adie gingaș și obscen pe sub rochia de țărăncuță.
cară-mă, poartă-mă,
până mă umplu de fum și de artificial.

maci ofiliți, taximetriști străini
femei grase, megafonul din gară.
mă seduce fiecare autobuz care trece
în viteză la câțiva centimetri de mine,
seduc fiecare șofer de autobuz
care mă privește impasibil
de la câțiva metri.
părul: proaspăt spălat
decolteul: adânc, translucid
picioarele: catifea și cocos;
un drac pe care-l car în spate își
linge buzele așteptând să-i alunece 
vreunuia roata.

clinica veterinară, azilul de bătrâni
hoteluri oxidate, veverițe moarte pe 
marginea șoselei
și arborii ăștia infiniți, infiniți
ținându-mi de umbră și de dor în
drum spre derby road.
mai am puțin până la o viitoare melancolie.

fața roșie a lunii

fața roșie a lunii

eclipsă inversată, izbește-te de ea din nou

până la sânge

până te doare pe tine

fața roșie a lunii

din nou din nou din nou până la sânge

până mă arde

până te arde

mai tare mai nu te opri 

până dă sângele

până e vânătă

până luna e soare și ea

fața roșie a lunii

fața vânătă a lunii

cea mai fină, cea mai caldă

cea mai tandră, delicată

mai tare, ia-ți avânt

până-mi convine ce văd în oglindă

până vibrează aprins fiecare atom

fața roșie a lunii

îmi e rușine, nu te uita la ea ci

uită-te-n ochii mei.

impact, zvâcnesc.

eclipsă inversată 

izbește-te de ea din nou,

ți-ai intrat în mână și mâna ți-a intrat în ea

ai început să te distrezi, ești mai încrezător

ai de ce - vrei să vezi? 

sunt mândră de tine.
fața

te las o secundă două

roșie

îmi e rușine...

a lunii.

te las mai aproape.

sunt frumoasă? încerc să te cred.

nu trebuie să-mi mai fie vreodată teamă.
apropie-te.

fața roșie a lunii.

manoperă. capodoperă.

Pieta

am vrut să scriu despre camera lui,
camera lui albastră.
acel poem avea să se întâmple cândva,
dar nu va fi despre el:
va fi despre camera lui albastră.
despre noaptea aceea în care întreg apartamentul 
strălucea subțire, ca o pleoapă închisă.

am adus-o pe Jane în cameră.
s-a pus pe pat, și-a lipit spatele de perete și
lacrimile nu îi schimonoseau nimic.
i-au despicat obrajii capilare înguste,
strălucind în albastrul de metil al dormitorului.
Jane. ești atât de frumoasă când plângi.
în haina ta lungă de blană
în albastrul electric
și în muzica asta.

nu fii tristă, noi te iubim
eu cu capul pe femurul tău stâng
el cu capul pe femurul tău drept
între noi drept pod un braț și un piaptăn.

hai, dansează sub becul acela ca și cum ar ploua din

palma lui dumnezeu

lasă-te pe spate până ți se sparg clavicula și

pieptul în pulberi obscure

în întunericul hainei mai vibrează

șoseaua, benzinăria, luminile din club

le văd când te rotești sub cerul tavanului

la fel cum pe sub unele fuste se mai văd chiloții.

miroși a gin, mai bea, mai plânge

îți face el plinul:

pe noptieră o sticlă de sticlă,

în ea își strânge lacrimile bărbatul ăsta

care plânge mult.

pe masa din colțul sufrageriei altă sticlă de sticlă

gin albastru, cum n-ai mai văzut

pe asta o împarte cu noi bărbatul ăsta

care nu împarte niciodată.

are gust de pastă de dinți, e subțire ca cerul

și ce curios că între pereții ăștia până și

ginul e albastru.

ca pătura lui cu carul mare în care s-au învelit și

alte corpuri cerești;

ca părul lui kurt care râde amețit

în cealaltă cameră.

kurt...uită de kurt și de algele din părul și din gura

și din ochii lui

ghemuiește-te la picioarele noastre închide ochii

strânge-te-n blana cafenie ca-ntr-o scorbură de pluș

lasă lacrimile să-ți închidă porțile pleoapelor

lipind gene de gene de gene de

ai dat play la kanye west și

dus-ai fost, draga noastră dragă.

nouă ni s-au stârpit degetele de carne,

s-au făcut dinți de piaptăn:

ale mele prin mangrove de melasă, 

ale lui prin cuibul meu de păianjeni.

în inocență. în abundență. într-o pace albastră și moale.

cândva curând nirvana

anul trecut Jane a înghițit sâmburele unei caise

și a crezut c-o să moară:
prima oară când i-a rămas în gât,
apoi când a alunecat de-acolo
spre locuri mai luminoase.
'e ceva înăuntru', a zis
'unii sâmburi au otravă înăuntru, se
crapă și curge-n stomac'
n-a murit, 

nu s-a otrăvit.

i-a luminat stomacul o zi și o noapte:

prin piele, prin haine, prin pături

ca un cuib de licurici.

ca ochiul lui Dumnezeu.
peste câteva zile din gura și din nasul ei
au apărut vârfurile subțiri ale unui vlăstar.
s-au întins fragede până s-au ciocnit de
coloana infinitului, 
iar cerul a tremurat puțin și 
ele-au dat muguri calzi din catifea albastră.

vocea infinitului e un clinchet metalic,

pielea sa o plăcuță de fontă.

prea la sud. te-au ocolit din greșeală, 

dar timp mai este.
până vor da de tine îți voi da și eu de cap,
crengile vor crește groase, mai vânjoase,
cât să mă pot cățăra de-aici trasând
bolta cerului peste ocean și peste

jumătatea veselă a continentului.
voi ajunge la tine odată cu vârfurile unui cais
sădit în cea mai pură dragoste,
răsărit din cea mai albă lumină.

de unde pasiunea, dorința, și așteptările

nu există,

și nici alte plăceri masochiste ale

mozaicului de vicii 

care, deasupra jumătăților de creștet,

roiește nesfârșit în cununi de spini 

cu miros de pepene.